Fragmente din jurnalul meu

13 decembrie 2009

Te-am vazut in vitrina unui magazin de pe Calea Victoriei, erai cea mai frumoasa papusa, compania perfecta ce-mi inspira o dulce dependenta canceroasa.

Si te-am imprumutat pentru un timp, caci n-am avut destui bani in portofel pentru a te cumpara si pastra pentru totdeauna.

Erai perfect, atat de dur si de fragil, atat de indiferent si de tandru.

Insa cei din jurul meu au inceput sa te dezbrace. Cei ce ma iubeau au vazut dincolo de iluzia pe care eu o creasem. Treptat treptat ti-au dat jos hainele dezgolind un schelet rece si putred, un schelet din a carui carne se infruptasera cei mai josnici viermi.

Si am inchis ochii caci n-am mai vrut a privi. Nevazatoare te-am imbracat la loc, de acea data si mai frumos de cat fusesei cand te-am luat. Si apoi te-am privit inca o data si am uitat ceea ce vazusem.

Dar te-am pierdut uitandu-te pe banca in statia de metrou cand ma grabeam spre casa. Si m-am intors. Si nu te am mai gasit. Si am zis: Adio, chip de lut, caci din adins eu te-am pierdut!

Soapte cu semnul intrebarii

Ma intreb adesea de ce timpul sculpteaza santuri adanci in carnea noastra. De ce haina pe care o purtam de o viata este mancata de molii, apoi aruncata de altii intr-un dulap intunecat, putrezeste? De ce ea nu poate ramane la fel de noua ca la inceput?

Si totusi cel mai ciudat este ca notiunea de "timp" e doar o consecinta a trupurilor noastre efemere.

Privesc cu groaza cum natura urmareste cu strictete aceeasi regula a aceluiasi joc. Cu totii ne nastem primavara, ne maturizam vara, toamna construim pe fundamentul realizat vara, pentru ca in final iarna sa murim.

Singura exceptie de la aceasta regula ar fi sa iesim din joc inainte de terminarea unui anotimp.

Si acum ma intreb, exista totusi timpul sau este propria tabla de sah? Alb si negru. Totul se invarte in jurul acestor doua cuvinte.

Da, ne-am nascut pe o tabla de sah fiind in acelasi timp pioni si regi. Jocuri diferite, masti diferite, mereu acelasi final. Desi un joc bun poate deveni modelul unor jocuri ce vor fi incepute mai tarziu.

Avem legata de mana o tabla de sah cu magnet, caci oricum s-ar misca, piesele ei nu se vor clinti fara un act de vointa.

Dar de ce suntem obligati a juca jocul imposibil de castigat? De ce ne umilim in zadar?

Si de ce aceste intrebari fara raspuns sunt atat de prezente in mintea mea?

Despre Iubire

- S-a intunecat ...
- S-a intunecat de ceva timp, dar acum ai observat tu. Pleaca, te rog!!!
- Nu te las singura.
- Sunt singura de cand ma stiu. Doar pleaca...
- Dar te iubesc ...
- Serios? De ce?
- Nu stiu, nu-mi imaginez viata fara tine ...
- Ar cam trebui s-o faci.
Frustrant ceea ce numesc oamenii iubire, cum se consuma, se agita , se chinuie repetat pentru o obsesie pe care ei o numesc iubire. Un cuvant atat de des intalnit incat a devenit banal, iubire ... Pacat ca adevaratul inteles al ei s-a pierdut cu mult timp in urma.
Societatea zilelor noastre fabrica iubire la cutie de plastic captusita cu interes si ambalaj de gelozie. Si o vinde la colt de strada cu o reclama patetica gen: " cutia cu surprize" pentru ca intotdeauna surpriza e mai mare decat ne-am fi putut imagina, desi cat de pesimisti am fi cu totii exista mereu ceva sau cineva aici in lumea asta mare, care sa ne intreaca asteptarile.
Iubire... se gaseste mereu la reducere in sufletele ratacite si asta nu pentru ca ar vrea s-o imparta cu cineva, ci pentru ca pur si simplu isi doresc cu disperare sa scape de ea.
Bizar cum in prezent nu exista ceva mai banal decat un " te iubesc". Si nu numai aceste cuvinte in sine, cat felul in care sunt spuse, ignoranta sau entuziasmul cu , care oamenii le arunca in stanga si in dreapta repetat.
Si totusi societatea secolului 21 ar avea nevoie de un transplant de iubire ...

Stele Cazatoare

Ma agat mereu de stele din inaltul cerului si le strang atat de tare in pumnul meu incat ele se sting. Stele cazatoare. Se prefac in praf in palma mea. Cenusa si visele spulberate ale unei nopti rece de vara.

Si totusi cum as putea sa nu ma simt singura printre atatea stele cazatoare, stiind ca ele pier iar eu raman?

O stea ce nu mai e un vis, ci un suflet gol.

Sentimente ascunse intr-un crepuscul de cuvinte. Si a mai murit o stea. Si a mai murit un vis. Si am mai murit si eu . Inca un vis, inca un eu.

Verno tempore

Am adormit int-o primavara pentru totdeauna. Am adormit sub un mar inflorit, cu ochii spre cer si cu mainile pe piept.
Aud muzica in surdina...
Copacii canta-n negura noptii. Firicelele de iarba soptesc incet. Natura isi ingana propria melodie.
Ai stat vreodata sa asculti vocea ei? Caci sigur ti-ar fi spus ce sa faci.
De cate primaveri n-ai mai mangaiat o gargarita?
In sufletul meu este mereu primavara, uneori o primavara mai insorita, alteori putin mai ploioasa.
Ai idee cati ghiocei ai ucis prin indiferenta ta?Sau de cate ori ai purtat ochelari de soare atunci cand lumina razelor lui era atat de blanda? Cate gunoaie ai aruncat in natura mea si cate inundatii ai provocat? Tunete si fulgere... cutremure si eruptii vulcanice... cate hazarde naturale au anuntat plecare ta...

Cioburi

Sange sarat cu miros de rugina. Lacrimi, miere si cafea amara.

Isi rodea unghiile, privind in gol si leganandu-se agale. Zgomotul masinilor, ce se auzea de jos prin fereastra larg deschisa, era infernal. Tigara neterminata ardea singura in scrumiera, iar fumul ei se oglindea in cioburile unei oglinzi ce tocmai fusese sparta in urma unei iesiri necontrolate de furie.

Se ridica ametita calcand pe bucatile taioase. Se indrepta spre fereastra deschisa si se apleca in gol. Incepu sa rada isteric. Se trase brusc inuntru si inchise geamul.

"Daca as muri acum, as muri in zadar..."

Toate visurile si sperantele pe care le avea disparusera atat de repede si de dur incat putea jura ca le jucase "all in" la un simplu joc de carti.

Incepu a aduna cioburile cu mainile gole sortandu-le in: Cioburi de amintiri. Cioburi de sentimente. Cioburi de visuri. Cioburi de dor. Cioburi de minciuni. Cioburi de fericire. Cioburi de incredere. Cioburi de oameni.

Le stranse pe toate intr-o cutie pe care lipi un biletel : " Cioburi utopice cazute din mine"

Apoi pleca schiopatand spre dus pentru a se spala de sangele cioburilor ce fusesera infipte adanc in carnea ei.

Te-as fi ucis

Te-as fi ucis daca mi-ai fi spus ca ma iubesti. Te-as fi ucis pentru a te avea doar pentru mine o eternitate, pentru a nu te imparti cu o alta ea, pentru a ramane mereu tanar, mereu al meu.

Te-as fi ucis din frica de a nu te dezgusta imperfectiunea mea gratioasa.

Te-as fi ucis pentru ca tu sa-mi zambesti o eternitate.

Probabil mi-as fi pus otrava pe limba si te-as fi sarutat. Nu te-as fi lasat singur, caci daca m-ai fi iubit macar pentru o clipa, ai fi murit cu mine sau pentru mine.

Asasina iubirii noastre imposibile, in asta m-as fi transformat. Am fi devinit " Romeo si Julieta " intr-o varianta mai putin dramatica caci am fi murit odata.

M-ai fi strans la pieptul tau oferindu-mi ultima suflare, ultimul sarut. Ai fi fost mai putin egoist.

Te-as fi ucis fara a fi stat pe ganduri, dar doar daca m-ai fi iubit. As fi colorat cu rosu petalele de trandafiri albi si te-as fi iubit la infinit. Am fi murit dormind, am fi murit zambind.

Dar tu nu m-ai iubit si m-ai ucis. Te-am transformat in asasin, condamnandu-te cu ochi inchisi. Ti-am condamnat egoismul si faptul c-ai fost orb. Te-am condamnat caci m-ai ucis atat de lent, atat de bland.

Mai tarziu am realizat ca de fapt nu tu m-ai ucis, ci singura m-am sinucis. Un egoist si o masochista. Eu m-am ucis, iar tu m-ai ajutat, am fost complici.

Si totusi eu chiar te-as fi ucis.

Tu, daca ai fi fost in locul meu, m-ai fi ucis?

Obscuritate

Astfel mi-am readus la tacere inima zdrobita. Nu mai conteaza daca sunt ranita, caci nu mai simt durerea.
In timp ce tu mergi agale inainte, eu n-am pierdut pe mine insami prabusindu-ma zgomotos la pamant. Mai tarziu am realizat ca nu era decat sunetul vantului.
Am venit sa-ti vorbesc ca urmare a cicatricilor mele profunde, inainte de a fi complet nimicita in aceasta lume imensa.
Iti amintesti cerul acesta plans? Aceasta suferinta te-a protejat in locul meu. Suferinta te protejeaza in fiecare zi.
Ma poti auzi? Asa sunt eu...

Scrisoare pentru un el

Se apleca asupra foii albe de hartie:

" Dragul meu ,

Mi-am zis in gand sa te duci dracu' si dracu' te-ai dus, caci de atunci nu te-am mai vazut.

M-am hotarat sa-ti scriu in timp ce stateam pe marginea peronului cu valiza in mana, gandindu-ma la tine, au ramas atatea lucruri nespuse... Asta probabil din cauza ca tu n-ai cunoscut si n-ai inteles nici macar o parte din mine sau din iubirea dementa si absurda pe care ti-am purtat-o in secret.

Sincera sa fiu, iti scriu aceasta scrisoare nu pentru a-ti spune ceea ce tu n-ai stiut niciodata, ci pentru a-ti spune ca nu mai este nevoie sa stii,caci te-am uitat.

In sfarsit te-am lasat acolo unde iti este locul, in trecut, acolo unde mi-a fost mie mereu locul.

Iti mai amintesti primul nostru sarut? Ai mai vrea, oare, sa te sarut pentru ultima oara de ramas bun? Sau tu ai facut asta cu mult timp in urma?

Acum ai mai vrea sa te trezesc dimineata, imediat dupa rasarireasoarelui de primavara? Nici eu nu ma mai trezesc atat de devreme...

Ai gandi ca sunt nebuna daca ti-as spune ca te-am iubit din prima clipa in care te-am vazut? "

Isi pierdu calmul si cu o furie iesita din comun arunca scrisoarea mototolita la gunoi.

- Nu, nu voi face asta!

Se ridica indreptandu-se spre usa...

- Ce rost mai are sa-i spun eu acum? Poate ca va afla singur intr-o zi...

Pastel

O pata de sange in lanul de grau... asta exprima chipul ei confuz.

Contrastul buzelor rubinii cu parul usor galbui in bataia razelor soarelui faceau ca vara sa faca parte din ea.

- De ce ai plecat?

- Pentru a te putea regasi, mereu altfel... mereu aceeasi tu...

- Nu m-ai vrut de la inceput!

- Nu am vrut a fi usor...

Ochii lui verzi o fixau pret de cateva secunde apoi coborau privind-i mainile tremurande.

- Te-am asteptat in zadar, te-am chemat zi de zi si te-am cautat, te-am cautat luni, ani si n-ai venit. Ohh... macar de-as fi stiut...

- Te-am visat... erai imbracata in alb... m-am intors...

- Prea usor... prea tarziu...

- Niciodata.

- Atunci pentru totdeauna, caci nu mai am mult timp...

- Acum?

- Da...

Fragmente din mine

Ma vad curgand alin printre ei fara macar a opune rezistenta, ma supun implacabilitatii si port mereu cu mine o carte si un pix spre a-mi sinucide clipele ce au trecut. Sunt doar un nimeni printre miile de nimeni ce ma inconjoara, sunt doar un eu, un simplu eu.
Uneori stau la margine de Styx si arunc cu pietre in apele lui involburate, alteori ma scald in el gustand apele eternitatii, ma scald in nemurire si refuz a-l traversa.
Privesc ingerii cum spinteca furiosi cu sabiile lor destine.
Nu mai sunt nici ce am fost, nu sunt nici ceea ce voi fi, sunt doar un mic rezumat a ceea ce va ramane.
Mi-am scos ochii de zeci de ori, mi-am spart timpanele de sute de ori si mi-am taiat limba de mii de ori si toate acestea in cautarea fericirii. Durerea din care m-a salvat a fost mare, dar cea pe care mi-a pricinuit-o efemeritatea ei a fost coplesitoare caci atunci am capatat zeci de ochi, sute de timpane si mii de limbi in plus peste cele pe care le-am suprimat.
Si ma scald in Styx spre a spala sangele lor uscat de pe pielea mea...
Rad...rad isteric si fara motiv, rad de propriu-mi vid, iar uneori imi este atat de frica incat zac in agonie, dar victoria-mi curge-n vene caci pentru ea traiesc.
Mi-e frica de intuneric....

Lumina intunecata

Lumina fulgerului m-a ajutat s-o zaresc prin perdeaua de stropi reci... sapa cu disperare in pamantul ud. Fara a-mi da seama o cautam,simteam ca este acolo si are nevoie de ajutorul meu, iar ceva din mine isi dorea sa o poata ajuta.

Statea in genunchi, isi afunda unghiile repetat in noroiul dens si soptea parca pentru ea:

-Era aici ! Aici l-am ingropat... aici... aici...aici...nu l-am pierdut definitiv... nu...nu, glasul ei pierdut imi provoca fiori, trupul lui e inca aici...aici...aici...

Dupa zeci de minute de sapat in zadar scoase un urlet innabusit din gat , apoi se ghemui suspinand:

-Aici... aici l-am ingropat... l-am ingropat si era cald... inca viu si inca al meu... iar acum...acum a disparut pentru totdeauna....

Incepu sa se legene usor si sa-si cante in surdina. Murdara si pierduta... imaginea ei era sfasietoare.

Am vrut sa plec, m-am intors dar m-a apucat strans de mana. Fata palida, cearcanele vinetii...mi-a aruncat o privire nebuna. Avea ceva din mine sau aveam ceva din ea...ea era eu sau eu eram ea. M-a smucit cu putere si m-a impins inauntrul gropii ce o sapase. Pana sa reusesc sa ma dezmeticesc am simtit pamantul moale acoperindu-mi fata si trupul.

Paralizata inaintea mortii ma sufocam calm si tacut cu ochii inchisi. Tremurul si durerea au disparut de indata ce l-am gasit pe el, cel pe care ea il ingropase in acest loc cu ceva timp in urma. Mi-a intins mana, iar eu m-am agatat de el ca si de ultima mea salvare. Mi-a zambit, apoi m-a sarutat usor pe frunte cuprinzandu-mi trupul in bratele lui...m-am simtit libera... aveam sa traiesc vesnic alaturi de el , insa ea, cealalta parte a mea avea sa traiasca vesnic doar cu amintirea lui mistuitoare.

Legenda in a fi

Cel mai frumos inger s-a coborat din inaltul cerului indragostindu-se nebuneste de fiul lui Lucifer. Asa a aparut omul, fructul dragostei lor absurde a nascut un hibrid nereusit al perfectiunii duse la extrema. Adami si Eve fii ai cerului si al pamantului, fiare si ingeri, unii mai mult ingeri decat demoni, iar altii mai mult demoni decat ingeri. Asa s-au contopit binele si raul intro singura faptura perisabila si efemera. La nasterea sa omul a primit o sabie faurita in flacarile iadului si un manunchi de lacrimi cristaline.
Iar eu, m-am renascut din propria-mi cenusa, din propriu-mi delir si propria-mi luciditate, sunt propriu-mi rau ce-si are finalitatea in bine.

Critica

- Si spune-mi, totusi de ce a murit?

- Drogurile au omorat-o...

- Cum asa? Supradoza?

- Nicidecum. A alunecat in baie si s-a inecat in propria-i voma.

- Banal!

Bizar cum unii oameni ma calca pe nervi, iar altii pe picioare in metrou, toti sunt banali, iar cei care nu sunt ori nu-si dau seama, ori sunt prea plini de ei pentru ca au realizat acest lucru, in ambele cazuri devenind la fel de banali ca si ceilalti.

Interesant cum in ziua de astazi toti sunt grabiti, nici eu nu stiu unde dar oricum se grabesc si intarzie.

Nu viata ma innebuneste, ci oamenii din jurul meu o fac si nici ei cat fixatiile si obsesiile lor demente sau chiar gandirea lor rigida si limitata.

"vreau" , "nu pot sa traiesc fara..." , "acum trebuie" , "vreau sa mor" , "nu intarzia" si mai ales intrebarea "de ce?" adresata repetat probabil daca ar lipsi toate aceste cuvinte din vocabularul unei persoane ne-am intelege perfect.

Inefabil cum majoritatea trebuie sa faca ceva stupid si de prost gust pentru a iesi in evidenta.

Intrigant este ca situatia actuala a lumii din jurul meu nu-mi mai provoaca mila, ci un zambet scarbit in coltul gurii...

Autoportret

De-a pururi visatoare si vesnic indragostita de micile minciuni ce imi provoaca fericire.

Un fel de piromana intro varianta mai avansata caci imi gasesc o pasiune inflacarata pentru tot ceea ce ma inconjoara si ma sufoca pana imi transforma fiinta in pura nefiinta.

Pictez cuvinte pentru a ma exprima , critica inversunata a absurdului normal, perfectionista convinsa de inexistenta perfectului, pacienta fidela a unui spital pentru anestezie, dependenta si independenta , atat de multa imperfectiune gratioasa cuprinde materia substantei mele brute incat sunt propria-mi antiteza.