Critica

- Si spune-mi, totusi de ce a murit?

- Drogurile au omorat-o...

- Cum asa? Supradoza?

- Nicidecum. A alunecat in baie si s-a inecat in propria-i voma.

- Banal!

Bizar cum unii oameni ma calca pe nervi, iar altii pe picioare in metrou, toti sunt banali, iar cei care nu sunt ori nu-si dau seama, ori sunt prea plini de ei pentru ca au realizat acest lucru, in ambele cazuri devenind la fel de banali ca si ceilalti.

Interesant cum in ziua de astazi toti sunt grabiti, nici eu nu stiu unde dar oricum se grabesc si intarzie.

Nu viata ma innebuneste, ci oamenii din jurul meu o fac si nici ei cat fixatiile si obsesiile lor demente sau chiar gandirea lor rigida si limitata.

"vreau" , "nu pot sa traiesc fara..." , "acum trebuie" , "vreau sa mor" , "nu intarzia" si mai ales intrebarea "de ce?" adresata repetat probabil daca ar lipsi toate aceste cuvinte din vocabularul unei persoane ne-am intelege perfect.

Inefabil cum majoritatea trebuie sa faca ceva stupid si de prost gust pentru a iesi in evidenta.

Intrigant este ca situatia actuala a lumii din jurul meu nu-mi mai provoaca mila, ci un zambet scarbit in coltul gurii...

Autoportret

De-a pururi visatoare si vesnic indragostita de micile minciuni ce imi provoaca fericire.

Un fel de piromana intro varianta mai avansata caci imi gasesc o pasiune inflacarata pentru tot ceea ce ma inconjoara si ma sufoca pana imi transforma fiinta in pura nefiinta.

Pictez cuvinte pentru a ma exprima , critica inversunata a absurdului normal, perfectionista convinsa de inexistenta perfectului, pacienta fidela a unui spital pentru anestezie, dependenta si independenta , atat de multa imperfectiune gratioasa cuprinde materia substantei mele brute incat sunt propria-mi antiteza.

Inchisa

Zac... podeaua rece si rigida imi provoaca spasme necontrolate de agonie. Fixez cu privirea singurul bec pal si palpaietor al unui tavan murdar si rotund... respiratia mi se accelereaza sau incetineste gradat stransa de camasa de forta rosie si fierbinte, patata de sangele ranilor nevindecate.
Ameteala imi provoaca greata, greata si dezgust. Ma dezgusta cadavrul meu lipsit de sens , ma dezgusta sicriul meu rotund si oamenii care sosesc la priveghi, ma dezgusta faptul ca nu pot intelege nimic dintr-un tot. Ploua cu pietre din ochii mei si stiu ca daca ma voi ridica mi se vor infige in talpile goale. Ticaitul lent al ceasului ma tine inca treaza, n-am inchis niciodata ochii dar stiu ca atunci cand tica-tacul se va opri voi adormi suprimand durerea, atunci voi fi pentru prima oara libera. Dar totusi acum mi-e frica, mi-e frica ca se va stinge lumina palida a acestei incaperi, frica de a fi inchisa in intuneric.

Doar nimic

- Iti bate inima tare !
- Nu... chiar nu-mi bate.
Comemoram o discutie aparent nimicitor de banala in momentul cand am fost intrerupta cu ineptie de catre o persoana necunoscuta.
- Nu te supara... aaa.. stii cumva cum pot ajunge...
Insa ignoranta mea gratioasa nu i-a pricinuitdecat un semn al intrebarii pe fata pierduta.Mi-a provocat o oarecare mila situatia asa ca i-am luat palma in mana mea si i-am desenat usor cu pixul drumul pe care probabil intentiona sa l parcurga. Mi-a zambit oarecum fortat, nelamurit de tacerea si lipsa mea de expresivitate si zicandu-mi soptit un "multumesc". Nu i-am raspuns nici de data aceasta asa ca s-a simtit nevoit sa plece. Defapt sigur daca nu faceam asta reuseam sa fiu prezenta in metroul care pleca din statie in momentul cand eu coboram alene scarile spre peron.
- De ce m-ai adus aici?
- Ca sa vezi..
- Ce sa vad? Agitatie? Masini?
- Ca sa vezi cat de absurd si lipsit de sens este banalul. Friabilitatea noastra este unitatea de masura a timpului...

[...]

- In clipa in care m-am nascut am fost muscata de un sarpe veninos...
- Nu inteleg...
- M-a musat, iar veninul lui mortal s-a facut una cu sangele meu.
- Pai... si ...?
- De atunci prin venele mele se scurge sange cu aroma unei otrave amare. M-am obisnuit cu ideea , durerea mea zilnica este chinuitor de frumoasa si de sadica.
- Dar ... sarpele... ce s-a intamplat cu el?
- El este inca acolo , isi cauta victime noi , amintirea lui ma urmareste clipa de clipa, inchid ochii si il vad , ii simt muscatura rece. Retraiesc la infinit momentul mortii mele... corpul greu si amortit... lacrimile unei frici intense si respiratia taiata. O frenezie infioratoare este aceasta care ma macina, ma apasa, ma sufoca nu-mi da pace.
- Moarta...? Tu esti vie , esti acum si aici in carne si oase... sau oare imaginatia mea a scapat de sub control evadand din realitate?
- Nu sunt... nu sunt eu... sunt doar un cadavru insufletit...mi-a imbracat venele intr-o haina cu terminatii nervoase, mi-a taiat aripile si m-a aruncat din cer. Mi-am vandut sufletul ca sa ma pot intoarce dar nu ma vrea, nu ma mai primeste inapoi. Sunt inchisa in iad, sunt limitata de granitele lor, locul meu nu este aici. Te rog, te implor ajuta-ma sa scap. Elibereaza-ma si te voi primi in casa mea.
- Eu... eu nu mai inteleg nimic. Cum si cu ce te pot ajuta eu?
- Doar ucide-ma...

Ex abrupto

I-a mai privit o data chipul cufundat in perna bleo...mai avea doua ceasuri la dispozitie pentru a pune capat visului.

A deschis poseta scotand instrumentul potrivit pentru a-si colora buzele vineti. Dupa formarea unui contur perfect i-a lasat lui un mesaj mazgalit cu ruj rosu pe oglinda din fata : "Te iubesc" urmat de un pupic asortat. A inchis usa cu finete in urma ei caci nu vroia sa-l trezeasca desi stia ca pana la caderea noptii nu-l va mai vedea.

...a deschis incuietoarea grabita pasind inauntrul camerei intunecate unde domnea o liniste asurzitoare. S-a asezat obosita in fotoliu, simtea un aer de banalitate dusa la absurd pe care nu-l putea intelege...ceva nu era in regula. A deschis dulapul si lacrimi fierbinti au izbugnit din ochii ei tulburati, hainele lui disparusera. Nu mai intelegea nimic , in cateva minute lumea ei se prabusise.

Pe biroul de langa oglinda murdara de rosu zacea singuratic un bilet. Cu mainile tremurande l-a ridicat : " te astept la gara" .

Ar fi trebuit

Aseara in visul meu a aparut el...a trecut atata vreme de cand nu l-am mai privit in ochi, atata vreme de cand nu mi-a mai zambit, de cand nu i-am mai simtit buzele fierbinti si bratele cuprinzandu-mi trupul, am intampinat realitatea cu o privire confuza pe care a inlaturat-o gustul amar al cafelei fara zahar. Si am plecat de acasa cu speranta ca-l voi reintalni, dar ziua de azi a trecut la fel ca restul zilelor de pana acum in care el niciodata nu s-a intors.

M-ai legat la ochi si m-ai impins in prapastie mintindu-ma ca ma astepti jos, in luciditatea ta stiai ca ma va zdrobi pamantul. Ar fi trebuit sa te scuip si sa te urasc , dar te-am sarutat usor pe frunte de ramas bun, ar fi trebuit sa te zdrobesc caci ti-am cules cioburile cu mainile goale si am incercat sa le lipesc la loc.

Si ar fi trebuit sa te pierd,dragul meu, printre milioanele de chipuri ce ma inconjoara, ar fi trebuit sa te sugrum si sa te ingrop, dar n-am avut putere si nici sicriu.

Complicatie

- Cuvinte, zi-mi cuvinte! Nu vreau sens , exprima-te!

- Nu am putut dormi toata noaptea, m-am aplecat din jumatate in jumatate de ora pe fereastra deschisa, in intuneric... aveam impresia ca auzeam un planset de copil...apoi cand ma asezam in asternuturi ma simteam atat de singura. Atipeam 5 minute si in capul meu se invarteau zeci, sute, mii de chipuri pe care nu le cunosteam dar plansetul de copil ma trezea iar si iar...

- Simt un gol in stomac ... parca ceva inexplicabil este pe cale sa se intample, ma nelinisteste, nu-mi da pace , ma sufoca...

- Aprinde o tigara si calmeaza-te!

- Nu-mi gasesc fericirea, am pierdut-o dar nu stiu unde, cum si cand...

Noapte de vara

Si s-au pierdut in taina noptii printre asternuturile ce miroseau a flori de primavara, n-au mai gasit scapare pana la rasaritul soarelui. Nu il cunostea si nu o cunostea. Defapt probabil ea nici macar nu si-ar fi dorit sa-l cunoasca...de ce sa fi stricat perfectiunea unui chip angelic? Un singur cuvant gresit si aerul mistic de magie romantica si perfecta ar fi fost tulburat in adierea destinului, de ce atunci cand gesturile pot spune mai mult decat niste simple cuvinte irosite in van?

Totusi i-a provocat un ras ironic si visator gandul ca el se va trezi singur in zori, iar unica dovada ca ea a existat acolo era perna imbibata cu un vag miros de parfum si poate cateva fire de par lungi rupte accidental in intuneric...

Perfectul simplu

Disperarea dementa de a simti clipa isi lasa amprenta asupra fiecarui moment al vietii ei mediocre de simpla fiinta umana efemera cu trup perisabil.
Ea era si nu mai este si imi pare sincer rau pentru pierderea subita a propriei ei luciditati, dar si-a omorat zilele intr-un mod psihopat pana cand ele s-au terminat.
Se indragostise de iluzia perfectului simplu asa ca a preferat sa-l ucida...nu se multumea niciodata cu lucrurile simple , dar odata cu suprimarea lui cadavrul i s-a transformat in cel mai complicat nimic , care a atras-o mai mult decat isi putea imagina. Viziunea asupra situatiei tocmai se schimase caci intelesese ca perfectul ei simplu era cel mai complicat nimic pe care il pierduse.
A invatat sa simta pe buze gustul dulce amarui al pierderii si al singuratatii , ramanand sclava captiva a nostalgiei absolutului de umbre. Interiorul ei a explodat treptat pe o scara gradata a sentimentelor negative, incepand cu fericire si terminand cu resemnare, dar trecand prin tristete speranta si chiar disperare. Insa asa cum resemnarea unei femei este asemeni pierderii masculinitatii unui barbat nu se putea consola cu ea sau primi-o cu bratele deschise , preferand inecarea propriului eu in gustul sangelui fierbinte al eternitatii.

Fobii

1. Lama unui cutit rece...respiratia se taie...mainile pline de sange incolocite in jurul gatului...ochi inlacrimati...privire fixa...nu picura sange...tasneste...corpul devine greu...m-am prabusit...

2. Sunt peste tot, zboara haotic...sunt mici sunt multi si acopera tot...incerc sa ma feresc...tip in zadar

3. Intuneric...nu vad...aud..mi-e frica

4. Oameni care trec prin mine...nimeni nu ma vede...nimeni nu ma aude...nimani nu ma simte...sunt singura

5. Apa...multa apa..un infinit de apa...ma scufund

Sacrilegiu

Societatea zilelor noastre este aceea care fabrica pui de oameni pentru a-i transforma in roboti. Incearca sa ne slefuiasca asemeni diamantelor din cauza unui ideal dement si absurd de a atinge o aparenta perfectiune. Straluciti dar sunteti goi si toti la fel.

Va privesc si mi-e scarba, fiare dresate ale unei societati inchise. Va vindeti sufletele pentru putere, dar am invatat sa va strivesc.

Am ajuns scalava unei lumi limitate ce imi sufoca eul in amor propriu.

Din cauza voastra merg schiopatand caci am infipte in talpa cioburile unui delir continuu. M-ati impins spre agonia zilnica in bratele unei boli melodioase - arta de a iubi frumosul pe care l-ati ucis.

Prefer sa stau de-o parte si sa fiu vesnic anonima.

O umbrela rosie

De curand mi-am cumparat o umbrela rosie. Am intrat in magazin si am vazut-o : camuflajul perfect al stropilor de sange ce se preling pe ea la fiecare furtuna.

Acum,in sfarsit pot merge mandra pe strada pentru simplul fapt ca nu se mai vad pete de rosu pe umbrela mea cea alba.

De sub umbrela rosie nu-ti poti da seama ca zambetul meu e unul fals, sau ca privirea mea e una ironica.

Am umbrela rosie si nu ma intereseaza ca voi aveti negre.

Lipsuri

Scriu contrariata pentru ca am aflat cu stupoare ca sufar de o boala incurabila.
Probabil ca starea de ameteala, tigara aprinsa si filmul de dragoste privit din pat alaturi de potaia mea care mormaia zgomotos tolanita la picioarele mele m-au facut sa constat ca sufar de singuratate acuta. Dar faptul si mai ciudat este ca nu este genul de singuratate care se defineste prin lipsa unor persoane alaturi de care sa-ti pierzi timpul. As putea spune ca se poate defini tot printr-o lipsa, dar nu-mi pot da seama de care. Cred ca probabil este vorba de lipsa sensului. Lipsa acelui ceva special care sa-i dea un sens si mai special vietii mele.
Si cu adevarat tragic este ca din moment ce am realizat aces lucru totul pentru mine este de departe ceea ce mi-am dorit a fi. Deci si prin urmare de aici rezulta intrebarea : Eu insami am un sens anume sau exist doar pentru a fi?
Faptul amuzant din toata aceasta poveste este pe langa faptul ca nimic nu e amuzant, ca mi-am facut un nou hobby iar el se numeste cautarea propriei personalitati. Si nu numai cautarea ci si negasirea ei in tot nimicul asta fara sens.
Bine, acum daca ar fi sa privesc toate aceste lucruri dintr-o perspectiva mai buna as zice : " tot raul in spre bine", ca poate cine stie daca mi-as cunoaste propriul eu probabil mi-ar fi lipsit ceea ce ma defineste,cred : imprevizibilitatea si modul abstract de a vedea lucrurile , niciodata cum sunt ele de fapt.
Deci printr-o alta concluzie am ajuns la concluzia ca unele lipsuri trag dupa ele alte lipsuri care pot fi constructive. De exemplu lipsurile care te fac sa visezi ca intr-o zi nu le vei mai avea, iar aceste visuri bineinteles ca nu se vor implini niciodata, aici anuntandu-se un sfarsit tragic care te face sa realizezi ca oricum si orice ai face tot un nimic ramai.

Scrisoare de aici...

Mereu alerg pe un coridor intunecat. Sunt stafia ce poarta o masca venetiana sparta. Nu stiu de ce , dar incerc sa evadez din acest amfiteatru parasit , parasit pentru ca nimeni nu stie ca suntem aici...toti.

In fiecare minut ma ciocnesc de altii ca mine, dar nu-mi pasa , aici toti alergam , toti suntem grabiti si la fel , singurele care mai fac diferenta intre noi sunt mastile. Nu cred ca are iesire , am observat doar ca are foarte multe usi si coridoare , probabil foarte multe camere si chei. Eu mereu cand vreau sa intru intr-o incapere ma impiedic de prag, cad si imi ciobesc masca , dar o lipesc la loc cand ma ridic.

Fiecare dintre noi are cate un scenariu asa ca zilnic se joaca piese de teatru , niciodata nu ne plictisim , nu avem timp destul timp si cred ca din cauza aceasta suntem mereu grabiti. De fapt nici eu nu inteleg prea bine ce se intampla aici , dar m-am obisnuit.