Noapte de vara

Si s-au pierdut in taina noptii printre asternuturile ce miroseau a flori de primavara, n-au mai gasit scapare pana la rasaritul soarelui. Nu il cunostea si nu o cunostea. Defapt probabil ea nici macar nu si-ar fi dorit sa-l cunoasca...de ce sa fi stricat perfectiunea unui chip angelic? Un singur cuvant gresit si aerul mistic de magie romantica si perfecta ar fi fost tulburat in adierea destinului, de ce atunci cand gesturile pot spune mai mult decat niste simple cuvinte irosite in van?

Totusi i-a provocat un ras ironic si visator gandul ca el se va trezi singur in zori, iar unica dovada ca ea a existat acolo era perna imbibata cu un vag miros de parfum si poate cateva fire de par lungi rupte accidental in intuneric...

Perfectul simplu

Disperarea dementa de a simti clipa isi lasa amprenta asupra fiecarui moment al vietii ei mediocre de simpla fiinta umana efemera cu trup perisabil.
Ea era si nu mai este si imi pare sincer rau pentru pierderea subita a propriei ei luciditati, dar si-a omorat zilele intr-un mod psihopat pana cand ele s-au terminat.
Se indragostise de iluzia perfectului simplu asa ca a preferat sa-l ucida...nu se multumea niciodata cu lucrurile simple , dar odata cu suprimarea lui cadavrul i s-a transformat in cel mai complicat nimic , care a atras-o mai mult decat isi putea imagina. Viziunea asupra situatiei tocmai se schimase caci intelesese ca perfectul ei simplu era cel mai complicat nimic pe care il pierduse.
A invatat sa simta pe buze gustul dulce amarui al pierderii si al singuratatii , ramanand sclava captiva a nostalgiei absolutului de umbre. Interiorul ei a explodat treptat pe o scara gradata a sentimentelor negative, incepand cu fericire si terminand cu resemnare, dar trecand prin tristete speranta si chiar disperare. Insa asa cum resemnarea unei femei este asemeni pierderii masculinitatii unui barbat nu se putea consola cu ea sau primi-o cu bratele deschise , preferand inecarea propriului eu in gustul sangelui fierbinte al eternitatii.

Fobii

1. Lama unui cutit rece...respiratia se taie...mainile pline de sange incolocite in jurul gatului...ochi inlacrimati...privire fixa...nu picura sange...tasneste...corpul devine greu...m-am prabusit...

2. Sunt peste tot, zboara haotic...sunt mici sunt multi si acopera tot...incerc sa ma feresc...tip in zadar

3. Intuneric...nu vad...aud..mi-e frica

4. Oameni care trec prin mine...nimeni nu ma vede...nimeni nu ma aude...nimani nu ma simte...sunt singura

5. Apa...multa apa..un infinit de apa...ma scufund

Sacrilegiu

Societatea zilelor noastre este aceea care fabrica pui de oameni pentru a-i transforma in roboti. Incearca sa ne slefuiasca asemeni diamantelor din cauza unui ideal dement si absurd de a atinge o aparenta perfectiune. Straluciti dar sunteti goi si toti la fel.

Va privesc si mi-e scarba, fiare dresate ale unei societati inchise. Va vindeti sufletele pentru putere, dar am invatat sa va strivesc.

Am ajuns scalava unei lumi limitate ce imi sufoca eul in amor propriu.

Din cauza voastra merg schiopatand caci am infipte in talpa cioburile unui delir continuu. M-ati impins spre agonia zilnica in bratele unei boli melodioase - arta de a iubi frumosul pe care l-ati ucis.

Prefer sa stau de-o parte si sa fiu vesnic anonima.

O umbrela rosie

De curand mi-am cumparat o umbrela rosie. Am intrat in magazin si am vazut-o : camuflajul perfect al stropilor de sange ce se preling pe ea la fiecare furtuna.

Acum,in sfarsit pot merge mandra pe strada pentru simplul fapt ca nu se mai vad pete de rosu pe umbrela mea cea alba.

De sub umbrela rosie nu-ti poti da seama ca zambetul meu e unul fals, sau ca privirea mea e una ironica.

Am umbrela rosie si nu ma intereseaza ca voi aveti negre.

Lipsuri

Scriu contrariata pentru ca am aflat cu stupoare ca sufar de o boala incurabila.
Probabil ca starea de ameteala, tigara aprinsa si filmul de dragoste privit din pat alaturi de potaia mea care mormaia zgomotos tolanita la picioarele mele m-au facut sa constat ca sufar de singuratate acuta. Dar faptul si mai ciudat este ca nu este genul de singuratate care se defineste prin lipsa unor persoane alaturi de care sa-ti pierzi timpul. As putea spune ca se poate defini tot printr-o lipsa, dar nu-mi pot da seama de care. Cred ca probabil este vorba de lipsa sensului. Lipsa acelui ceva special care sa-i dea un sens si mai special vietii mele.
Si cu adevarat tragic este ca din moment ce am realizat aces lucru totul pentru mine este de departe ceea ce mi-am dorit a fi. Deci si prin urmare de aici rezulta intrebarea : Eu insami am un sens anume sau exist doar pentru a fi?
Faptul amuzant din toata aceasta poveste este pe langa faptul ca nimic nu e amuzant, ca mi-am facut un nou hobby iar el se numeste cautarea propriei personalitati. Si nu numai cautarea ci si negasirea ei in tot nimicul asta fara sens.
Bine, acum daca ar fi sa privesc toate aceste lucruri dintr-o perspectiva mai buna as zice : " tot raul in spre bine", ca poate cine stie daca mi-as cunoaste propriul eu probabil mi-ar fi lipsit ceea ce ma defineste,cred : imprevizibilitatea si modul abstract de a vedea lucrurile , niciodata cum sunt ele de fapt.
Deci printr-o alta concluzie am ajuns la concluzia ca unele lipsuri trag dupa ele alte lipsuri care pot fi constructive. De exemplu lipsurile care te fac sa visezi ca intr-o zi nu le vei mai avea, iar aceste visuri bineinteles ca nu se vor implini niciodata, aici anuntandu-se un sfarsit tragic care te face sa realizezi ca oricum si orice ai face tot un nimic ramai.

Scrisoare de aici...

Mereu alerg pe un coridor intunecat. Sunt stafia ce poarta o masca venetiana sparta. Nu stiu de ce , dar incerc sa evadez din acest amfiteatru parasit , parasit pentru ca nimeni nu stie ca suntem aici...toti.

In fiecare minut ma ciocnesc de altii ca mine, dar nu-mi pasa , aici toti alergam , toti suntem grabiti si la fel , singurele care mai fac diferenta intre noi sunt mastile. Nu cred ca are iesire , am observat doar ca are foarte multe usi si coridoare , probabil foarte multe camere si chei. Eu mereu cand vreau sa intru intr-o incapere ma impiedic de prag, cad si imi ciobesc masca , dar o lipesc la loc cand ma ridic.

Fiecare dintre noi are cate un scenariu asa ca zilnic se joaca piese de teatru , niciodata nu ne plictisim , nu avem timp destul timp si cred ca din cauza aceasta suntem mereu grabiti. De fapt nici eu nu inteleg prea bine ce se intampla aici , dar m-am obisnuit.

O existenta incerta...Disimilatie.

- S-a terminat. Nu mai putem face nimic!

- O vom deconecta de la aparate. Sangele i s-a oprit in vene iar inima ei a incetat a mai bate.

Ma trezesc ametita din cauza soaptelor tipate ce mi se invarteau in cap.

Ma ridic aplecandu-ma asupra trupului neinsufletit al fetei ce zacea intr-o imagine macabra,parca intr-un delir puternic cu ochii inchisi. O mangai usor pe obraz...

-Destinul ne-a separat acum!

Privesc prin lumina provocata de singura lumanare aprinsa si trec usor degetul palid prin flacara ei.

Ii acopera fata cu un cearsaf alb...Nu le este frica ca se va sufoca? Sau defapt se grabesc sa o arunce in intuneric? De ce o plangeti cand eu sunt inca aici? Ce este haosul acesta organizat?

Ceasul n-a stat ... inca ticaie repetat...inca mai am timp...

Nu-i pot vedea chipul fetei ce doarme in acest pat de spital, as vrea sa o mai privesc o data si sa-mi iau la revedere de la trupul ei neinsufletit.

-Am plecat de aici!

Trantesc usa in urma mea si nimeni nu pare sa fi observat,toti privesc cu ochi inlacrimati un cearsaf alb...

Numar firicelele de iarba cruda si dansez printre razele jucause ale soarelui. Ma invart nebuneste intr-o campie de maci. Acum pot zbura... acum pot atinge albastrul cerului...acum sunt libera...acum sunt singura... acum nu am defapt nimic. Zambetul unui copil nevinovat a disparut de pe chipul meu. Totul spre care am aspirat este defapt un nimic.

Ma intorc acasa...

Aud pierdut un zgomot slab al aparatelor puse involuntar in functiune.

Imi bate inima iar...

Imi dau jos cearsaful de pe fata...

In pumnul drept tin strans o floare de mac....

[Elucubratie]

Deschid ochii sub presiunea unei maini fierbinti ce-mi apasa gura si nasul cu putere.

-Shhh!

Mana se retrage incet. Simt cum ma priveste din intuneric prin ochii unei fiare insetate.

-Ti-a fost dor de mine?

Se asterne o liniste asurzitoare intrerupta de suieratul vantului prin fereastra intredeschisa.

Ma ridic brusc din pat si o inchid, trantindu-ma apoi pe parchetul rece si aprinzandu-mi o tigara...ii privesc capatul aprins si umbrele de fum ce le imprastie difuz in dormitor...

-Ce cauti aici?

Aud cum i se accelereaza bataile inimii,iar respiratia ii devine din ce in ce mai grea.

-Tigara asta...asa ai fost si tu odata...un viciu ce s-a transformat in scrum. Da...un viciu ce iti inunda plamanii cu fum si cancer...

Ecoul unui raset nebunesc zguduie camera intunecata.

-Nu am cautat niciodata sa te inteleg...sa inteleg? Cum pot intelege ceva ce este peste puterea mea de a intelege?In loc sa ma intrige misterul tau , m-am pierdut cu toata fiinta inauntrul lui.

-Si ce ai de gand sa faci acum? se intelese dintr-un chicotit psihopat.

-Ce am de gand sa fac acum?! E simplu...ce am facut si pana acum : sa ma complac in efemeritate si in mediocritate , sa-mi accept destinul implacabil si sa gonesc nebuneste in sens invers acelor de ceasornic.

-Luciditatea mea te-a adus in delir si tocmai delirul tau m-a purtat in luciditate. Recunoaste ca nu esti o persoana puternica, masca unui zambet fortat te obliga sa-ti joci rolul intr-o piesa de prost gust.

Sting tigara lovind-o repetat de peretele de langa mine.

-Tu esti piesa de prost gust!

Tablou

Ma orbeste lumina difuza a soarelui de primavara...fiecare frunza a unui copac se onduleaza pe muzica interioara a adierii vantului...
Privesc si simt...simt si traiesc...nu e greu...dar nici usor nu e. De ce stricam natura? De ce ne batem joc de puritatea si nevinovatia ei?

Un fluture alb isi misca aripile dezorientat...nu traieste decat o zi , dar are privilegiul libertatii, al zborului , al frumosului...

Cu ochii inchisi

Te visez...visez ca iti mangai usor fata si imi zambesti printre razele soarelui ce au patrus dimineata in dormitor...visez sau imi amintesc, nici asta nu stiu sigur... visez ca te tin de mana...visez ca te sarut...visez ca esti al meu...visez si ma doare pentru ca defapt imi dau seama ca imi amintesc si nu pot da timpul inapoi sa fi iar langa mine....

[Utopie]

Ceva ma sfasie...o fantoma cu un cutit in mana isi croieste drum prin sufletul meu spintecand peretii de sentimente. Aud o ruptura puternica, simt miros de sange si o durere inefabila. Nu are mila si nu simte. Are mainile patate de rosu , rochia murdara de noroi , fata alba , ochi mari si goi conturati de niste cearcane vinetii. Unul dintre picioarele ei este legat cu un lant greu de efemeritate, ceea ce nu o lasa sa distruga si ultimul zid colorat ce-i sta inainte. Este furioasa si vrea sa se elibereze cu orice pret.In fata ei sta in genunchi o fetita imbracata in alb cu ochi inlacrimati care asteapta resemnata sa-i ia locul in vremelnicie.Doua gemene ce se lupta pentru suprematie. O fiara si un inger.

Cu privirea sfasiata de durere fata cu ochi inlacrimati se apropie de sora ei desfacand lantul greu si inchizandu-se pe ea insasi in locu-i.

Sub ecoul unui raset asurzitor si al unui tipat disperat este spart ultimul zid imprastiindu-se in negru cioburi colorate....