Pe strada pustie...

Ora 23:30...ma plimbam incet pe strada pustie...felinarele noptii aratau asemeni unor lumanari inalte in ceatza deasa...park paseam incet spre nicaieri pe asfaltul umed si noroios...pe marginea trotoarului zacea zapada neagra cu pete albe iar cerul era kt se poate de intunecat...stelele si luna erau undeva departe in taina noptii...un aer de mister ,tristete, singuratate, greseli si nimic ce se asorta la perfectie cu sufletul meu ... parca paseam in adancul meu iar kpatul strazii era defapt sfarsitul...

Sfarsitul acestei strazi va avea sa fie doar sfarsitul unei vietzi fara aripi...unei vietzi aici jos intre rai si iad...intre iubire si pacat...iar atunci knd va fi sfarsitul picioarele mele se vor desprinde incet de pamant...iar cu varful degetelor voi putea atinge cerul...

Nu mi este frica de acea zi pt ca stiu k ea tot va veni..pentru fiekre dintre noi cei ce locuim in acest fals adevar ... in oglinda neagra a ceea ce vom gasi sus...

La capul meu...atunci cand...Se vor duce toate...

Se vor duce toate...se vor spulbera...caci nimic nu e vesnic...si nimic nu va fi aici pentru totdeauna.Toti suntem o apa si un pamant,avem acelasi aluat...atat de asemanatori dar totusi atat de diferitzi...

Intr o zi se vor duce toate: apa,pamantul,cerul,copacii infloritzi ai primaverii,pana si cantecul pasarelelor...toate se vor spulbera atunci knd eu imi voi acoperi urechile pentru a nu mai auzi tipetele de groaza ale naturii...atunci knd voi inkde okii numarand incet cele mai lungi ultime secunde de viatza...atunci knd imi voi acoperi cu ambele maini buzele pt a retine in interiorul meu ultimul strigat...atunci knd voi trage cu putere in piept ultima gura de aer...iar atunci toate se vor spulbera...toate o data cu mine si numai pt mine caci pt altzii vor fi...

Iar atunci,trupul meu neinsufletzit as vrea sa l arunce in marea altora ce pana atunci era a mea...pt k eu cu okii deskisi sa traiesc vesnic pe fundul marii intre puritatea apei si duritatea pamantului...

Nu vreau intunericul dintr un cavou...sau frigul unei inkperi rece incalzita doar de o lumanare ce se va duce si ea in scurt timp...

Mi e frica de intuneric si nu vreau k trupul meu sa zaca in negru pentru vesnicie....si nu vreau flori ce vor muri si ele sub ochii mei nevazatori...si nu vreau lacrimile celor ce m au urat si pe care i am urat si eu cu atata iubire si gingasie...

Monolog

Merg zi de zi...merg ...si merg ..si ma indrept spre intuneric asemeni fiecarui om...poate ca pur si simplu am obosit cu mult timp inainte...dar cui ii pasa?toti ne vedem diferitzi dar ne indreptam spre acelasi vid,spre acelasi alb imaculat sau poate spre acelasi nicaieri...Toti..

Din clipa in care m am nascut defapt am inceput sa mor in fiekre zi cate putin...

Eu??Eu sunt doar regina neagra si pionul alb pe tabla de sah a vietzii...un eu ce visez sa nu mai fiu si pion...

Oare dc este atat de greu sa gasesc paradisul printre lacrimi de sange...dar este nedrept...toti suntem copii ai cerului fara aripi...toti suntem copii ai cerului si fratzi ai pamantului...toti suntem oameni...

Prin venele mele curg prea multe sentimente care ma ucid....

As vrea sa scriu sentimente pe frunze si sa respir iubire...